Suveranitatea totală necesită o forță militară și economică imensă pentru a fi apărată. Fără ea, „libertatea” de a părăsi o alianță se transformă rapid în „oportunitatea” de a fi dominat de alta.
În configurația actuală a lumii, suveranitatea absolută este un mit pentru statele de talie medie. Chiar și marile puteri sunt dependente unele de altele. Ceea ce vor suveraniștii este posibil ca act politic (ieșirea din UE), dar este improbabil ca succes economic, deoarece România este deja prea integrată în sistemul global pentru a mai putea funcționa ca o entitate izolată fără a se prăbuși la nivelul anilor ’80.
Pentru ca planul suveranist să funcționeze (să „se poată”), ar fi nevoie de:
- O populație dispusă la austeritate: Oamenii ar trebui să accepte o scădere drastică a puterii de cumpărare timp de 10-20 de ani.
- O elită politică ultra-competentă: Care să gestioneze resursele naționale fără corupție (pentru a compensa lipsa fondurilor externe).
- O alternativă de securitate: O armată mult mai puternică și mai scumpă.
România este stăpână pe destinul ei pentru că poate ieși oricând din UE. Suveraniștii sunt cei care vor să testeze această stăpânire. Majoritatea politicienilor români spun: „Suntem suverani, dar alegem să rămânem aici”. Suveraniștii răspund: „Nu suntem suverani dacă ne este frică să plecăm sau dacă nu avem curajul să ne contrazicem cu restul grupului”.
Dacă ieșim din UE, nu „pierdem” piețele prin interdicție, ci prin auto-excludere economică. Vom fi ca un magazin care a decis să pună o taxă de intrare pentru clienți și să încuie ușa cu trei lacăte: clienții vor trece pur și simplu pe la magazinul vecin (Polonia, Bulgaria, Ungaria) care a lăsat ușa deschisă.
Majoritatea suveraniștilor nu înțeleg sau aleg să ignore aceste mecanisme tehnice, deoarece discursul lor nu se adresează logicii economice, ci emoției și mândriei naționale.