Din păcate, există persoane care refuză rigoarea științifică, preferând să promoveze agresiv teorii pseudo-istorice. Această denaturare a istoriei și a identității naționale prin misticisme inepte reprezintă o formă de manifestare extremistă, care pervertește adevărul istoric în detrimentul culturii române. Este regretabil că, în locul studiului documentat, se propagă teorii care ignoră realitățile lingvistice și arheologice.
Poetul roman Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis (Constanța) între anii 8 d. Hr. și 17 d. Hr., ne-a lăsat prin operele sale, „Tristele” și „Epistolele din Pont” (Ponticele), o mărturie directă și incontestabilă despre realitatea lingvistică a zonei.
De-a lungul celor 95 de poezii, Ovidiu descrie viața aspră printre geți și sarmați. În secolul I, geții din Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) trăiau într-o strânsă simbioză cu populațiile scitice, împărtășind aceleași haine, arme și, cel mai important, o limbă complet diferită de cea latină.
Fragmente relevante din opera lui Ovidiu:
„Doar barbarii de-a valma cu noi îşi duc viaţa:
Mai mult de jumătate din case le au ei.
Chiar dacă nu te-ai teme, te-ai îngrozi văzându-i
Cu chica lor cea lungă şi îmbrăcaţi în piei.
Acei care se zice că-s greci îşi lasă portul
Şi se îmbracă-n cioareci de cei persieneşti!
Şi ei vorbesc o limbă corcită între dânşii:
Nu pot decât prin semne cu ei să mă-nţeleg.
Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime
Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.”
Ovidiu subliniază clar prăpastia lingvistică: deși era un maestru al limbii latine, localnicii nu îl înțelegeau, iar el se vedea nevoit să folosească semnele pentru a comunica.
„La unii se văd urme de limbă elinească,
Dar barbară ş-aceasta în gura unui get.
Nu-i nime între dânşii să poată-n latineşte
Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.
În graiul cel sarmatic – iertaţi-mă, o, Muze! –
Chiar eu vorbesc adese, chiar eu, poet roman.”
Poetul recunoaște cu amărăciune că, după ani de izolare, a început el însuși să învețe limba barbarilor (getica/sarmatica) pentru a supraviețui social, deoarece nimeni dintre localnici nu cunoștea nici măcar noțiunile de bază ale latinei.
„Vrei tu să afli, poate, şi cine-s tomitanii
Şi ce fel de năravuri se văd în jurul meu?
Cu geţii în amestec sunt grecii de pe-aice,
Dar geţii cei sălbatici îi covârşesc pe greci.
Călări pe cai, puzderii, sarmaţii şi cu geţii
Tot mişună pe drumuri: când vin, când iar se duc!
Niciunul nu-i să n-aibă la dânsul arc şi tolbă,
Şi cu venin de şarpe sunt unse-a’ lor săgeţi.”
Dacă geto-dacii ar fi vorbit o limbă „proto-latină” sau similară cu latina, Ovidiu — cel mai rafinat poet al Romei — nu s-ar fi plâns de izolarea culturală și lingvistică totală. Istoria se scrie pe baza izvoarelor, nu a fanteziilor.
Ovidiu – un geniu al latinei care moare într-un loc unde nimeni nu îl înțelege este cea mai tristă, dar și cea mai sigură dovadă că geții nu erau latini înainte de Roma.
