Cum sunt taxați cetățenii din Mangalia la plafon maxim, în timp ce Năvodari își protejează localnicii
Ni se spune adesea, pe un ton resemnat și oficial, că Mangalia are taxe și impozite mari pentru că este municipiu. Aceasta este o teorie complet falsă, o perdea de fum creată pentru a ascunde o realitate dureroasă: în Mangalia, birurile mari nu vin din rangul orașului, ci din pixul celor care îl conduc! Rangul de municipiu nu te obligă prin nicio lege să jupuiești cetățeanul de rând. Nivelul taxelor reflectă, de fapt, viziunea și respectul pe care administrația locală le are față de propriii comunitari.
Dacă privim peste gard, la Orașul Năvodari, vedem o diferență uriașă de mentalitate administrativă. În sectorul business, taxele sunt similare – ambele localități valorifică potențialul turistic. Însă când vine vorba de cetățeni, abordările sunt diametral opuse:
● La Mangalia, sub administrația actuală, s-a mers istoric spre plafonul maxim sau spre procentele cele mai ridicate din intervalul lăsat de Codul Fiscal. S-a ales conștient cea mai scumpă variantă pentru buzunarul populației.
● La Năvodari, deși localitatea include zona Mamaia Nord (unde boom-ul imobiliar a explodat), Consiliul Local a ales să protejeze proprietățile rezidențiale ale localnicilor. Acolo, cotele sunt menținute aproape de mijlocul sau chiar de minimul intervalului legal, preferându-se în schimb taxarea masivă a clădirilor nerezidențiale (hoteluri și apartamente de vacanță deținute de firme).
Capcana „zonării” fiscale: Cum a fost transformată toată Mangalia în „Zonă de lux”
Impozitul pe teren și clădiri se modifică radical în funcție de încadrarea pe zone (Zona A fiind cea mai scumpă – ultracentrală sau faleză, iar Zona D fiind periferia). Modul în care s-a făcut această împărțire arată clar intenția fiecărei primării:
■ În Mangalia, o uriașă parte din teritoriu a fost clasificată artificial ca Zona A sau B, sub pretextul caracterului turistic (centrul orașului și cele 6 stațiuni). Rezultatul? Majoritatea proprietarilor de rând, oameni simpli, sunt obligați să plătească anual tarife de top, ca și cum ar locui în stațiuni de lux.
■ În Năvodari, zonele scumpe (A și B) au fost strict concentrate acolo unde le este locul: în Mamaia Nord și în Centrul nou. În schimb, restul orașului – vetrele de case vechi, zona estuarului sau Peninsula – au fost lăsate în mod deliberat în categorii inferioare de impozitare. Astfel, media taxelor plătite de localnici a scăzut considerabil.
Să nu ne mai lăsăm amăgiți de scuze birocratice. Sărăcirea populației prin taxe maxime nu este o fatalitate legală legată de titlul de „municipiu”, ci este consecința directă a deciziilor luate în Primăria Mangalia. Se poate guverna și în interesul cetățeanului, nu doar împotriva lui – Năvodari o dovedește, Mangalia doar promite în timp ce încasează la plafon maxim!
Trecerea Mangaliei de la rangul de municipalitate la cel de oraș ar însemna, fără îndoială, pierderi fiscale majore pentru comunitatea noastră. Ar însemna cote defalcate din TVA în valori mult mai mici și, automat, bani mai puțini pentru marile proiecte de investiții de care orașul are disperată nevoie. Mangalia are o istorie, o greutate regională și un potențial turistic uriaș, elemente care obligă la menținerea statutului de municipiu.
Însă, de la utilitatea acestui rang și până la folosirea lui ca scuză pentru a goli buzunarele oamenilor este o cale lungă. Administrația actuală folosește această realitate economică ca pe o sperietoare publică, încercând să ne convingă de o teorie complet falsă: că statutul de municipiu vine la pachet, în mod obligatoriu, cu taxe și impozite sufocante pentru cetățenii de rând.
Este o manipulare grosolană. În realitate, impozitele și taxele uriașe din Mangalia nu sunt dictate de rangul de municipiu din Monitorul Oficial, ci de lăcomia și incompetența celor care conduc primăria!
Mai mult decât atât, realitatea geografică și turistică ne impune acest statut. În sezonul estival, populația din UAT Mangalia se dublează. Utilitățile, transportul public, serviciile medicale, paza și siguranța publică – toate trebuie dimensionate și finanțate pentru a face față populației existente în perioada de vârf a sezonului. Iar pentru a susține această infrastructură uriașă în regim de extrasezon, Mangalia are nevoie vitală de fiecare leu care i se cuvine prin cotele de municipiu de la bugetul de stat.
Este de datoria unei administrații inteligente să aducă banii pentru supradimensionarea serviciilor de vară (salubritate, pază, transport) din taxarea corectă și eficientă a celor care generează acest flux – turiștii și marile afaceri estivale – nu din inventarea unor taxe de salubrizare absurde bazate pe declarații pe proprie răspundere. Sistemul actual de salubritate blochează funcționarii primăriei și hărțuiește familiile corecte, în timp ce proprietarii cu 10 apartamente de închiriat vara declară „zero locatari” și scapă netaxați exact în perioada de vârf!
Vrem ca Mangalia să rămână municipiu pentru a primi resursele necesare unui oraș turistic de importanță națională, dar vrem o administrație capabilă să finanțeze serviciile din fonduri europene și din taxarea inteligentă a sezonului, nu din exploatarea fiscală a propriilor cetățeni. Da pentru statutul de municipiu, un MARE NU pentru birurile de lux impuse pe spatele localnicilor!