□ Nota mea: omul care a făcut posibilă Unirea, care s-a sacrificat pentru patrie, care a „crescut” toată junimea de patrioți de la Revoluția Română, cel care a luptat pentru democrație, care a refuzat domnia Moldovei pentru Unire, pentru progresul României, nu este amintit și nu este elogiat. Pe vremea lui, ca și acum, conservatorii erau dușmanii Patriei, voiau România supusă imperiilor, așa cum astăzi „suveraniștii” o vor supusă Rusiei sau SUA.
Iar fasciști precum Codreanu, Goga, Ion Antonescu sunt elogiați de „suveraniști”; ei elogiază pe cei care au făcut rău României.
Românii trebuie să afle cine a fost Costache Negri și să îi facă statui! Pentru că este cel care merită.
_____________________
La 1 octombrie 1876, clopotele orășelului Târgu Ocna, județul Bacău, din România, vesteau cu sunet jalnic trecerea unui călător din această lume deșartă într-o lume mai bună. Ceremonia funerară nu se distingea nici prin parade extraordinare, nici prin pompe alese; cu toate acestea, ea avea ceva impozant, nu atât pentru ochi, cât mai vârtos pentru inimă. Afară de rudeniile defunctului, se mai vedeau pe lângă sicriu și câteva persoane de distincție: Principele poeților români, domnul Vasile Alecsandri; vestitul om de stat, încărunțit în lupte politice, distinsul orator și fostul de atâtea ori ministru, domnul Manolache Costache Epureanu, care rosti și cuvântarea funebră; apoi un reprezentant al curții domnești, mai mulți funcționari ai județului și ai comunelor. Jalnicul public consta însă mai vârtos din țărani; și aceștia plângeau cu lacrimi fierbinți în fața sicriului; plângeau țăranii, cum plâng fiii cu dor și cu durere, când moartea smulge din mijlocul lor pe părintele cel bun și iubitor.
Și pe cine încăpea acel sicriu inundat de atâtea lacrimi fierbinți? Pe nimeni altul decât pe Constantin Negri, marele român, distinsul om de stat și ilustrul cetățean. Moartea l-a înstrăinat de către mult cercata sa națiune în al 64-lea an al unei vieți pline de fapte mari, fapte bune, fapte nepieritoare.
Constantin Negri se trage dintr-o veche familie boierească din Moldova. Gheorghe Asachi credea că străbunii familiei Negri ar fi fost genovezi de origine. Proprietatea tatălui său celui bun era moșia Mânjina, în județul Covurluiului, Mânjina, care va trebui să ocupe o pagină strălucită în istoria națională. Mai într-un târziu, Negri căpătă un părinte vitreg, în persoana vestitului boier moldovean, Conachi; acesta propuse junelui Constantin să primească numele Conachi, ca să-l facă moștenitor peste o avere colosală. Negri nu acceptă această propunere, pe când mulți oameni ar fi fost în stare să facă orice pentru proprietatea Mânjina; el se mulțumi cu averea lăsată de răposatul său tată.
Ca și alți boieri tineri de pe acele timpuri, Negri își făcu studiile în străinătate. Încă la etatea de 24 de ani, ar fi putut să se pună cu succes în serviciul țării sale. Avea idei lămurite despre situațiunea de atunci a Moldovei, despre relele din lăuntru, ba poate chiar și despre remediile ce trebuiau aplicate. Dar să nu uităm că pe atunci hospodarul țării era Mihail Sturdza; apoi se știe că, sub domnia lui Mihail Sturdza, nici un patriot nu putea servi țării sale nepedepsit. Acest domn, pe care alții să-l judece, iar condeiul nostru să-l treacă, acest domn și cel de pe lângă dânsul nu se puteau împăca cu generoasa junime ieșită de prin școlile străine. Din contră, junimea înflăcărată de ideea patriei era luată în râs de puternicii de la cârmă; doctori în drept se vedeau aplicați prin funcțiuni subalterne, ca și cum ei n-ar fi fost buni de altceva. Cu un cuvânt, așa-numiții „francezi” și „nemți” erau foarte rău văzuți și privegheați de aproape; toate scrierile lor erau supuse la o aspră cenzură.
Negri văzu că între asemenea împrejurări nu va putea fi de mare folos patriei sale, cel puțin pentru moment. El preferă deci a se înstrăina pe câtva timp și se duse în Italia: „înstrăinare silită”, după cum nota biograful epocii, G. Misail.
Negri petrecea mai ales în Veneția, dar gândirile sale erau nedespărțite de patria suferitoare. Pe timpul „înstrăinării silite”, Negri își procură o frumoasă colecție de tablouri, pe care mai apoi o dărui Universității din Iași. În Italia, dânsul petrecu poate până pe la anul 1844.
Între anii 1840 și 1844 se reîntorseseră în Moldova de pe la școlile din străinătate o mulțime de tineri inteligenți; ei aparțineau celor dintâi familii ale țării și aduceau cu dânșii cartea, onestitatea, independența de caracter și patriotismul înfocat. Astfel de tineri erau, între alții, domnii Kogălniceanu, Epureanu, doctor Fătu, Alecsandri, Russo, Cuza etc. Negri veni și dânsul din Italia, ca să se înroleze în șirurile acestei pleiade, căreia Providența îi atribuise o misiune atât de măreață. De aci înainte, marele patriot începe strălucita sa carieră; el se devotă patriei sale și până la 1864 nu-l vom vedea lipsind din nici o luptă națională.
La întoarcerea sa în țară, Negri găsi junimea dezbinată în două tabere: partizanii școlii germane și partizanii școlii franceze. Dezbinarea degenerase în certuri înverșunate, care de multe ori trebuiau aplanate prin duel. Negri, pe care ceilalți tineri îl numeau „Moș Costache” și „Unchiașul”, aduna junimea în jurul său și n-avea altă grijă mai mare decât să o împace, să facă a dispărea din sânul ei cele două tabere. Pe de altă parte, el se nevoia să pună în contact pe junii din Moldova cu cei din Muntenia și chiar cu cei din Ardeal. Casa lui Negri de la Mânjina deveni loc de întrunire al junilor cărturari; aici, în ziua de Sfinții Constantin și Elena, era sărbătoare cu petreceri frumoase, la care participau între alții un Bălcescu și un Alecsandri, cel mai dulce amic al lui Negri, un suflet geamăn cu sufletul acestuia din urmă. „Moșia Mânjina ajunse pe la 1835 punctul de gravitațiune al tuturor acelora care, preste un deceniu, aveau să schimbe fața țării. De la Mânjina, tinerii nu se mai întorceau ca moldoveni și munteni, ci ca români, ca apostoli ai unirii”, zice domnul G. Misail în excelentul său studiu despre Constantin Negri. Așadar, farmecul prin care Negri știa să țină laolaltă pe junii moldoveni și munteni, acel farmec era ideea Unirii, propagată de dânsul cu focul adevăratului apostolat.
Între acelea, apăruse în Iași o foaie literară-științifică, „Propășirea”, fondată de domnii Kogălniceanu, I. Ghica, P. Balș, Vasile Alecsandri. Negri se grăbi a colabora, în proză și versuri, la această foaie, care era un organ literar al tinerimii române preste tot. Deși colaboratorii „Propășirii” nu erau bine văzuți de Mihail Sturdza, totuși influenței lor este mai vârtos a se mulțumi dacă în Adunarea de la 1844 se decise dezrobirea țiganilor guvernului și ai mânăstirilor, și dacă se decretară și alte câteva reforme importante. Negri salută acest eveniment printr-o poezie, și ceilalți tineri se arătau cu recunoștință către Domn. Tot în același an a fost însă suprimată și „Propășirea”, din cauză că publicase o nuvelă de C. Negruzzi, intitulată „Toderică, jucătorul de cărți”. Cuprinsul acestei nuvele displăcu foarte mult oamenilor de la cârmă; dar pentru ce?
Anul 1848 se apropia și ideea Unirii câștiga tot mai mult teren. La 1847, cu ocazia sărbării zilei lui Ștefan cel Mare, la 27 decembrie, Negri ridica într-o frățească întrunire un celebru toast pentru Unire. Toastul se termina cu următoarele cuvinte: „Trăiască România unită!”
În martie 1848, junimea din Moldova înălța stindardul reformei; într-o petițiune de 35 de puncte, ea reclamă reforme sociale și unirea celor două țări române. Mișcarea nu ieși bine; ea fu sugrumată de guvern și armata rusă, iar apostolii noilor idei fură arestați și trimiși în exil în noaptea de 29 martie. Între ceilalți numeroși exilați erau și C. Negri, Al. Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu. Cei mai mulți se duseră la Paris, sperând că de acolo vor putea servi mai bine patriei lor.
C. Negri fusese deja la Paris în iarna acelui an, tocmai pe timpul când izbucni revoluția din februarie. Proclamându-se republica, junimea română aflătoare în capitala Franței, cu președintele ei Negri în frunte, dezveli tricolorul românesc și se duse de felicită guvernul provizoriu. Primirea fu călduroasă; francezii numesc pe români „frați” și le promit ajutor pentru țara lor.
Pe timpul exilului, Negri iarăși este președinte în întrunirile tinerimii. El excelează alături de Golești prin sacrificiile aduse în favoarea exilaților; când nu mai avea bani în pungă, se grăbi de-și ipotecă proprietatea Mânjina și continua a face binele ca și mai înainte. Ce generozitate, demnă de imitat!
Pe tronul Moldovei, după Mihail Sturdza, se sui Grigore Ghica (1849). Acesta deschise junilor exilați porțile patriei, le oferă demnități și funcțiuni mari. Ce diferență între Grigore Ghica și Mihail Sturdza! Cel din urmă persecuta în tot chipul pe oamenii inteligenți și patrioți; cel dintâi se îngrădi cu dânșii, ca să-i aibă ca un zid de apărare împrejurul tronului său. Grigore Ghica era cu inimă curată către țară, căuta să facă binele; cine i-ar fi putut da mai bună mână de ajutor decât C. Negri?. Și întru adevăr, Negri se face ministru alături de Pan și Ralet, care erau tot la un gând cu dânsul.
Au început a se introduce în Moldova un șir de reforme din cele mai favorabile progresului; se înlătură cu totul sclavia țiganilor, mai vârtos prin influența lui Negri; se proclamă libertatea de presă, se favorizează literatura, se deschid și se sporesc școlile. La 1855 reînvia și „Propășirea”, sub redacțiunea domnului V. Alecsandri. În privința politică, Domnul și miniștrii săi cei liberali, Negri, Pan și Ralet, fac o zeloasă propagandă pentru Unire. Grigore Ghica și Constantin Negri cutreieră țara ca niște apostoli și provoacă poporul să reclame Unirea cu muntenii.
La anul 1855, C. Negri e trimis la Viena în calitate de informator al împuternicitului turc la conferințele de pace; aici el avu cea mai bună ocazie să informeze și pe reprezentanții celorlalte puteri despre situațiunea țărilor române și despre justele lor aspirațiuni. Nu ne îndoim că el va fi și făcut aceasta cu tot zelul de care era capabil. Tot în acest an, Grigore Ghica însărcinează cu afacerea averilor mânăstirilor închinate pe C. Negri și pe Ralet; ambii pleacă la Constantinopol în luna lui iunie. De aci înainte, C. Negri își va pune toate silințele posibile ca să dezrobească o parte a pământului românesc de sub dominațiunea călugărilor greci; și într-adevăr, în mai bune mâini nu putea să ajungă o afacere ca aceasta.
Grigore Ghica făcuse Moldovei servicii mari; domnia lui însă nu dură timp îndelungat. La anul 1856, bunul și lăudatul Domn trebui să facă loc caimacamiei; era o lovitură din cele mai simțite atât pentru țară, cât și pentru aspirațiunile naționale.
La anul 1857, în 22 septembrie, se convocă în Iași Adunarea ad hoc, iar C. Negri fu ales vicepreședinte. Această Adunare ceru Unirea țărilor și Domn străin ereditar. În luna lui decembrie, C. Negri propune în Adunare împroprietărirea țăranilor; dar propunerea lui nu a fost sprijinită de majoritate, căci terenul nu era încă bine pregătit pentru realizarea unei idei atât de mărețe; afară de aceea, ea atrase lui Negri dușmănia multor conservatori.
La anul 1859, Negri era pus între candidații la domnie; candidatura lui era susținută de un Kogălniceanu și de alții ca dânsul. Negri ar fi putut ajunge Domn, dar nu a voit; ținta lui nu era tronul, ci lupta sub drapelul progresului și al naționalității. Alegându-se Alexandru Cuza Domn atât în Moldova, cât și în Muntenia, Unirea de fapt era săvârșită, visul de aur al lui Negri era realizat.
Mai rămânea acum ca și puterile garante, dar mai ales guvernul otoman, să recunoască această Unire. Negri fu trimis ca agent al României la Constantinopol, cu scop de-a lucra în favoarea Unirii; dânsul primi cu bucurie această sarcină, pentru purtarea căreia puțini ar fi oferit mai multe garanții. Negri se formase binișor în școala practică a diplomației, avea energia faptei și era însuflețit de amorul țării; pe lângă acestea, el era cunoscut de bărbații politici ai Turciei, precum și de mai mulți diplomați europeni care aveau trecere la Înalta Poartă.
În postul de agent rămase de la 1859 până la 1864. Pe tot timpul acesta, el dezvoltă o deosebită activitate; pe de o parte aduse la bun capăt chestiunea mânăstirilor închinate, pe de altă parte izbuti a îndupleca pe ambasadorii puterilor să lucreze întru a se recunoaște Unirea principatelor române. Dacă lui Cuza i s-a făcut în Constantinopol o primire atât de ostentativă, apoi și pentru aceasta meritul revine în cea mai mare parte lui C. Negri.
Cu anul 1864 se încheie activitatea politică și diplomatică a lui Negri. Prin retragerea lui de pe arena politică, România pierdu foarte mult; junele stat fu lipsit de una din acele coloane tari și neclătite, pe care edificiul politico-social se rezidise cu siguranță în timp de mai mulți ani. Absența lui Negri de la afacerile politice era una din durerile țării, dar această durere a rămas pentru totdeauna nealinată.
Înainte de-a însoți pe acest bărbat în viața privată, să mai rezumăm odată actele mari și memorabile care sunt nedespărțite de numele lui și prin care i se eternizează memoria. Ele sunt următoarele: dezrobirea țiganilor, Unirea Principatelor, secularizarea averilor mânăstirești, împroprietărirea țăranilor. C. Negri s-a arătat totdeauna mare și ca inteligență, și ca sentiment; însă cu deosebire mare s-a arătat în respect moral, ca un caracter totdeauna nepătat, totdeauna dezinteresat. El a făcut țării sale binele numai pentru a face bine, iar nu pentru a primi recompense.
Devotamentul și abnegațiunea au fost pentru dânsul legile de purtare, și de la aceste legi niciodată nu s-a abătut, nici chiar atunci când i se oferea coroana domnească.
De la 1864 încoace, Negri trăia retras în viața privată. Proprietatea Mânjina o sacrificase din pur patriotism și acum nu-i mai rămase altă avere decât casa și grădina din Târgu Ocna. În acești 10 ani din urmă, dânsul se ocupa cu afacerile familiei și cu lucrul grădinii; model se arătase el în viața publică, model a fost și în viața familiară. Nu vom discuta aici întrebarea dacă retragerea din viața publică a avut drept motiv descurajarea și disperarea; lăsăm aceasta pe seama altora.
Spre a încheia, vom reproduce câteva cuvinte dintr-o scrisoare privată, prin care se arată cum Negri, în timpul din urmă, ducea o viață de eremit: „Căsuța în care locuia semăna o capelă sfântă în fundul munților; aici veneau din toate părțile României să se închine la El, fiind iubit și venerat de toți care au avut fericirea a-l cunoaște”.
– dintr-un ziar din 1877, transliterat și adaptat de Menabit Ozghiun
Repere biografice:
1821-1832: studii la Şcoala Mitropoliei din Chișinău, la pensionul Mouton din Iaşi şi la pensionul Repet din Odesa.
1832: pleacă la studii în Franța și Italia.
1833-1837: vizitează Viena, Paris, Berlin, Hamburg, Veneţia, Napoli, Florenţa ş.a.
1837-1838: se reîntoarce în ţară, la Galaţi.
1839: pleacă la Paris unde îi cunoaşte pe Ion Ghica, Nicolae Kretzulescu, fraţii Goleşti şi Vasile Alecsandri.
1841-1846: se retrage la moşia sa de la Mânjina, judeţul Covurlui (aici va fi locul de întâlnire a tinerilor paşoptişti din Ţara Românească şi Moldova).
1848: participă la mişcarea revoluţionară din Paris. În luna mai semnează la Brașov, alături de alți revoluționari moldoveni, documentul-program „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” în care se revendicau unirea Moldovei și Munteniei într-un stat independent, modern, emanciparea și împroprietărirea țăranilor fără despăgubire. Ajuns în Bucovina, la Cernăuți, va fi ales în fruntea Comitetului revoluționar moldovenesc, înființat la 9 iunie 1848 de revoluționarii moldoveni exilați și în a cărui conducere se afla și Alexandru Ioan Cuza.
1851-1853: pârcălab de Covurlui.
1854: ministru al Departamentului Lucrărilor Publice.
1855: e desemnat delegatul domnitorului Grigore Ghica la conferinţa de la Viena pentru a susţine „chestiunea română”; misiune la Constantinopol în problema averilor mănăstirilor închinate.
1856: vinde moşia Mânjina şi se retrage la Târgu Ocna, unde îşi cumpărase o casă.
1857: deputat la Galaţi; vicepreşedinte în Divanul ad-hoc din Iaşi; director al Băncii Moldovei.
1858: este propus (de V. Alecsandri, C. Rosetti-Teţcanu, M. Costache-Epureanu şi Lascăr Rosetti) candidat la domnia Moldovei dar refuză.
1859: este desemnat agentul diplomatic al Moldovei la Constantinopol; începe demersurile pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti.
1860: organizează vizita la Constantinopol a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
1861: reuşeşte să determine Poarta să redacteze firmanul prin care recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Moldovei cu Ţara Românească.
1863: se votează legea secularizării averilor mănăstirilor închinate, proiect la care Negri lucrase mai mulţi ani.
1864: îl însoţeşte pe Alexandru Ioan Cuza în a doua vizită făcută la Constantinopol.
1866: după abdicarea domnitorului, se retrage definitiv din viaţa politică, la Târgu Ocna.
28 septembrie 1876: se stinge din viaţă în urma unei pneumonii; pe 1 octombrie este înmormântat în curtea bisericii „Buna Vestire” („Răducanu”) din Târgu Ocna.
„Soarele frumos de toamnă a luminat ducerea la mormânt a rămăşiţelor unuia din cei mai mari, mai iubiţi fii ai poporului românesc. Poet şi prosaist eminent, patriot bun, inimă dreaptă şi fără patimă şi cel mai distins diplomat al ţărilor româneşti, Constantin Negri trăia retras în tîrguşorul Ocnei în reamintirea unei vieţi bogate, închinată întreagă acestui popor, acestei ţări.” (Mihai Eminescu, necrolog, în „Curierul de Iaşi”, 1 oct. 1876).
