Este ușor să strigi „Dreptate!” când vocea ta se alătură în corul unei mulțimi care urăște. Dar este cumplit de greu să rămâi drept atunci când dreptatea ta nu servește nicio tabără, ci doar umanitatea.
Astăzi, trăim într-o lume care ne cere să alegem un steag pe care să-l fluturăm deasupra cadavrelor. Dacă plângi copiii din Gaza, ești privit cu suspiciune de unii. Dacă amintești de trenurile morții din Iași sau de malurile Nistrului, ești acuzat de alții. Dar durerea nu are pașaport și nici religie. Sângele care curge pe asfaltul încins din Orientul Mijlociu are aceeași culoare cu cel care s-a scurs, acum opt decenii, din rănile vecinilor noștri „altfel”.
Și eu sunt privit ca fiind „altfel”. Sunt de altă etnie, sunt de altă religie. Dar sunt cetățean român. Nu am venit din altă parte; neamul meu s-a format pe acest teritoriu înainte de a se întemeia vreun principat românesc. Istoric, fără strămoșii neamului meu — cumanii, acei urmași ai sciților cântați de Ovidius alături de geți — nu s-ar fi întemeiat nici Valahia, nici Moldova. Pentru mulți români sunt un străin, doar pentru că școala i-a învățat o istorie incompletă. Dar această „străinătate” îmi oferă claritatea celui care a stat mereu la granița dintre lumi.
Tragedia nu este că istoria se repetă, ci că o folosim ca pe o armă de împrumut. Fascistul se bucură de atrocitățile de azi pentru a-și hrăni setea veche de sânge, spunând: „Vedeți? Am avut dreptate să-i urâm!”. Antifascistul de ocazie tace în fața istoriei noastre, de teamă să nu strice „narațiunea” prezentului.
A fi antifascist nu înseamnă să urăști un popor în numele altuia. Înseamnă să urăști ideea că un om poate fi stăpân peste viața și moartea altui om doar pentru că s-a născut într-o anumită matcă. Dacă inima ta sângerează pentru palestinianul de sub dărâmături, dar rămâne rece sau devine defensivă când auzi numele lui Goga sau Antonescu, atunci nu ești un apărător al libertății. Ești doar un om care și-a găsit o scuză morală pentru o ură veche.
Fascismul nu este doar o doctrină politică; este o boală a sufletului care ne șoptește că „ceilalți” sunt mai puțin oameni decât noi. Că pedeapsa colectivă este o soluție. Că suferința lor este binemeritată.
Dacă vrem să fim cu adevărat liberi, trebuie să avem curajul de a condamna răul oriunde s-ar afla: și în paginile negre ale manualului de istorie a României, și în buletinele de știri de la ora opt. Altfel, nu facem decât să rotim o roată a violenței care, mai devreme sau mai târziu, ne va strivi pe toți.
Nu poți înțelege prezentul dacă refuzi să privești cicatricile trecutului. Când vorbim despre Judenhass — acea ură viscerală, adâncă, îndreptată împotriva evreului ca simbol — vorbim despre o boală care a ros umanitatea cu mult înainte ca svastica să fie desenată pe un steag.
Fiecare pogrom menționat în cronici este o treaptă spre abisul în care ne aflăm azi:
– În Alexandria anului 38, mii de evrei au pierit pentru că au refuzat să se închine unei statui de împărat.
– În Granada anului 1066, „Epoca de Aur” s-a înecat în sânge peste noapte.
– În York-ul anului 1190, părinții au ales să-și ucidă proprii copii în Turnul Clifford, preferând moartea în locul furiei oarbe a mulțimii de afară.
Toate aceste măceluri au avut un numitor comun: ideea că o întreagă comunitate poate fi pedepsită, ghetoizată și eliminată pentru „vina” de a exista. Această moștenire a urii a fost rafinată și transformată în politică de stat de regimuri precum cel al lui Goga sau Antonescu în România. Ei nu i-au ucis pe evrei pentru ce făceau, ci pentru cine erau — chiar și pe cei botezați, chiar și pe copiii celor care uitaseră de mult tradițiile străbunilor.
Astăzi, vedem statul Israel săvârșind un genocid împotriva palestinienilor. Vedem un regim de ocupație care folosește tactici ce amintesc, în mod tragic și ironic, de suferințele îndurate de strămoșii lor. Ca antifascist, inima te obligă să strigi împotriva acestei nedreptăți.
Dar fascismul este viclean. El se hrănește din confuzie.
Dacă folosești crimele guvernului Netanyahu pentru a justifica pogromurile de la 1190 sau trenurile morții din 1941, înseamnă că nu ai înțeles nimic. Dacă spui „au pățit-o pentru că așa sunt ei”, ai căzut în aceeași groapă cu Goga și Cuza.
Fascismul, redenumit astăzi „suveranism” sau mascat sub masca unei „lupte pentru supraviețuire”, prosperă tocmai pe această incapacitate de a distinge nuanțele:
– Fascistul vede genocidul din Gaza și jubilează: „Vedeți? Evreii merită ce le-au făcut Goga și Antonescu!”. El nu plânge copilul palestinian, ci își hrănește vechiul Judenhass.
– Ignorantul vede atrocitățile prezentului și, din lipsă de repere, începe să creadă că istoria trecutului a fost justificată.
Se spune că discernământul real, capacitatea de a vedea dincolo de manipulare și de a recunoaște răul sub orice mască, necesită un nivel de înțelegere pe care marea masă a populației nu îl atinge. Statistic, sub pragul unui IQ de 105 se află aproximativ 63% din omenire. Aceasta este masa de manevră a ideologiilor extremiste: oameni care nu caută adevărul, ci doar o confirmare a furiei lor.
A fi antifascist înseamnă să ai acel plus de luciditate care îți permite să condamni călăul fără să devii, la rândul tău, un sclav al urii de rasă. Înseamnă să înțelegi că:
1. Guvernul Netanyahu comite crime de război care trebuie pedepsite.
2. Guvernul Goga-Cuza a transformat România într-un stat al urii, pregătind terenul pentru Holocaustul românesc.
3. Cele două fapte nu se anulează reciproc, ci se oglindesc în aceeași prăpastie a dezumanizării.
Dacă folosești suferința palestinienilor ca să scuzi crimele lui Antonescu, nu ești un apărător al drepturilor omului. Ești doar un fascist care și-a găsit un pretext „la zi”. Adevărata inteligență stă în refuzul de a alege un „rău preferat”. Nu este despre „ei” și „noi”. Este despre oglinda în care ne privim: ești capabil să vezi omul din spatele etichetei, sau ai nevoie de un „dușman” ca să te simți tu viu?
